Am adormit prizonier în temnița toamnei pe un braț de frunze ude. Încet, mi se scurg visele mai abitir ca lacrimile din vremea când în mine avea cine plânge.
Întâlnește-mă în cel de din urmă vis agățat de pleoapă pentru ca inevitabil, să-mi tulburi trezirea cu amintirea ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu