Praf

 mai sună-mă.

nu-mi spune nimic, așa cum nici ploaia nu îmi mai spune. Dar mai sună-mă așa cum și ploaia mă mai udă, cazând dintr-un cer care nu mai este al meu.

Nicăieri e înainte, ud de secretele ce nu le-am cerut descifrate. 

Plouă! Hai să dam praful la dos, ales cu atâta grija. 

Dans

Dansează-mi! Universul întreg e doar muzica. Dansul tău strecoară totul tău în nimicul meu.

Dansează-mi spre ființă fiecare gând menit spre a se trece. 

Fior

 fior ajuns în mine... mai mult sunt eu al lui decât el propriu mie

Peste câmpuri lucrate cu mâna, peste dealuri în care au înghețat cândva urmele lupilor, printre rugăciuni prea rar ascultate din gâturi uscate de arșiță.

Toate aleargă din trecut până dincolo de marea uitare. Doar fiorul rămâne și scrie în piei și inimi mesaje lipsite de context, atât de prezente încât fac timpul irelevant în trecerea lui.

Fior cu urme de genunchi mult după ce pământul le-a șters.

lasă-mă

Când te rătăcești, cautã-mã întâi pe mine.

Porniți spre aceeași destinație vom avea mai mari șanse să ne întâlnim.

Dacă nu te rătăcești, lasă-ma să te caut pe aceleași poteci pe unde-mi târâiam gândurile. Doar la revedere, iartă-mi zgârieturile prăfuite de soare. In harta timpului, ele sunt reperele după care mă întorc într-un trecut ce veșnic ne va aparține.

Aftertaste

Gustul vieții este identificabil matematic. E sumă de aftertaste pentru fiecare gând avut. 

Predominant gustul existenței mele poarta notele tale. Gust din tine, gust de noi.

Fără

 Rămânem fără august!

Sunt stareț în mânăstirea mea și împărtășania o fac cu august. 

Are gust divin, de lucru care încă mai poate fi atins dar e pe cale să se destrame. Are gust de întreagă viață.

Inima încă bate ca un clopot anunțându-mi slujirea. Și curge totul spre nimic pentru a avea de unde izvorî, urmând sunetul din clopot.

mănăstirea mea nu are sfinți. Pereții sunt plini de umbrele lui Dumnezeu aruncate de lumânări. Eu nu sunt lumânare, eu sunt stareț si păstrez umbrele.

Înalt

E mult prea înalt cerul de azi.

Obosealã zăbovește în aripi. 

Slăbiciunea mi-e păcat, păcatul slăbiciune.

Hai

Hai să trăim o clipă!

Unică și finită ca frunza galbenă a unui mesteacăn. Să ne luăm oxigenul din clipă în clipă în piepturi lipite.

Hai să murim o clipă!

Unică și infinită ca tot ce ar putea fi, pironit in fața lui este. Să lasam oxigen pentru lămpile rătăciților ce căuta găsirea noastră.

Stol

Curge apă prin găurile din cer inundând o sete veșnic neastâmpărată. Scobesc din miezul zilei câteva clipe pentru un prezent flămând, poziționat strategic între două gânduri parte a aceluiași stol.

Gândurile nu au pene și de aceea pot zbura prin ploaie cu viteza lor și imprecizia mea.

Dictando

Din gând în gând mă rostogolesc prin vise, ca pixul plictisit pe colturile unui caiet cu pătrățele. Atunci îmi pare că vii din alte planuri, în vizită într-o minte dornica de elfi și zâne și îngeri.

Și adun în memorie, tinzând la infinit, acele cânduri, văzu-ți-am și pentru o clipă buricul. Singur ce stă martor al intersecției noastre de planuri. 

Matematica nu are ce căuta în vise!

Cern

Mă stârnește o chemare a recelui din duș. Îmi cere corpul cu stăruința o iarnă întreagă să coboare prin piele, viscolind plămânii.

Mă doare că nu există suficient rece in lume. Din rece și frig absolut e născut soarele din care ne hrănim noi.

Simt chemarea începutului ascunsa în ghețari toropiți ce inutil incerc să-i cern prin piele. Început de zi după ce am visat că am trăit.

Taci

Ce mici îmi sunt cuvintele!
Cât frunzele ascunse in măslinul ce își află liniștea printre bătăi diastolice promițând aripi de porumbei.

Să-mi crești cuvintele pe buze! Să le altoiești cu ale tale! Să mi le crești să fie vorbe, să apere liniștea de porumbei!

Antropologii ți-ar putea spune că liniștea e rezultatul tăcerii în cuvinte mari. Când taci în cuvinte mici, e dragoste.

Socot

Nelimitată este zarea după care mi-am pus dorința. Sâmbure din mine ce așteaptă îngropat plânsul unei stele căzătoare pentru ideea unei rădăcini. Ascuns stau prin uitare, căci mai lipsita de limita decât zarea e singura ce mi se pare.

Amintește-mi să uit că nu sunt dorința mea, dorește-ți să fiu prin amintirea ta.

Atât de calde lucruri nu-s, că recele nu mă mai strămută. Ostaș cu nasturi rupți ce frig pe piept, socot că sunt în cele mai proprii gânduri, cel ce vrea să nu mai vrea să vreau.

Psalm

Tăcerea mea îți este psalm.

Îmi pun în rime mute, mii de stăruințe.

Un biet crustaceu eșuat pe o stâncă ce se roagă de o sirenă să își părăsească marea pentru a-l reîntoarce, s-ar putea să mă înțeleagă.

Un bătrân beduin rătăcit a cărui ureche caută secretele vântului m-ar putea înțelege.

Un curent oceanic ce descifrează povestea unui ghețar naufragiat m-ar înțelege.

E spațiul dintre note cel care face muzica.

Rog

De departe cei mai frumoși îngeri sunt ai mei. Au ochii mari, cu care zâmbesc. Îngerii au un fel aparte de a zâmbi, fara a implica mușchii. Altfel nici că ar putea. Dacă ar avea mușchi, ar putea fi ținuți în brațe, înlănțuiți carnal.

De aproape, cei mai nevrotici îngeri sunt ai tăi. Zâmbesc din ochi, însă parcă aparte. Un zâmbet complice.

Rog îngerii tăi să spună alor mei, ce planuri aveți pentru mine.

Tren

Amintirile mele au bilet la cușetă. Ușor îmi trece trenul prin fața ochilor, lăsând în urmă miros de sine. Ușor îmi trece timpul pe lângă ureche, lăsând în urmă lui miros de ceas.

Vreau bilet și îmi vreau toate amintirile trăite acum, ca și cum nicicând nu s-ar fi inventat ceasurile prin care să poată trece timpul.

Sunt gol în mine, plin de noroi pe un peron înconjurat de buruieni.

Fii goala cu mine, plina de tine pe rând de șine tangente și moi.

Oniric miros de ceas prin care se disipa timpul: măsoară-mi viața în cușete de tren.

Pleoapa

Am adormit prizonier în temnița toamnei pe un braț de frunze ude. Încet, mi se scurg visele mai abitir ca lacrimile din vremea când în mine avea cine plânge.
Întâlnește-mă în cel  de din urmă vis agățat de pleoapă pentru ca inevitabil, să-mi tulburi trezirea cu amintirea ta.

Cod

Dumnezeu mi-a trimis secretele universului.
Le-a scris in Braille pe corpul tău.  Deci nu mă întreba ce caută degetele mele pe șoldurile tale.

De aceea mă bucur când e frig și ți se înfioară pielea. Atunci descopăr totul despre iubire, despre rosturi și despre nimic.

Dacă aș putea Eu să aduc fiori în piele ta și când e cald, atunci inevitabil aș scrie în codul universului. De asta nu mi-a fost dată iscusință scrisului, pentru că astfel aș face o lume doar a noastră în care sa ne suprasaturăm. Nu cunosc măsură când vine vorba de tine iar în final doar lăcomia dorinței mă împiedică să fiu în asemănarea lui Dumnezeu.

Eul

Te caut printre ultimele zile de vară.  Un soare cu zvârcoliri concentrate și absențe din ce in ce mai lungi, mi-a ghidat pașii spre ziua în care m-am găsit uitat în căutare. Aici eram, năuc de concentrare, expus prin absurdă introspecție în persoana a doua.

Mă aflu în tine, prin tine și încep să cred că dacă nu m-aș defini prin căutare aș fi chiar tu. Uneori..

Pentru că alteori diferența dintre mine și zilele astea e atât de mare, încât nu mai știu cine ești.

fuziune

Atemporală este clipa pe care o trăiesc.
Nu e cu nimic mai finită ca secole ce au trecut sau vor sa vină. Toate pălesc in efuziunea unei veșnicii ce nu imi aparține.

Ca bilele unui joc demodat, ne impinge universul printre pinioane, pentru ca la cel mai mic semn de procrastinare să ne așeze pe ce canapea vrea EL.

Fisurez tăcerea cu rugăciuni menite să crească în clipa asta, rădăcini să ne cuprindă într-un secol de eternitate!