Strop

E joi dimineață. Abia ce ai terminat ultima buclă a șireturilor. Azi au fost parcă sălbatice și greu de stapânit. Știi că o să întârzii dar te întorci în bucătărie pentru ultimul strop din cana de cafea. Din nou o privire furiș în oglinda de pe hol. Clanța răspunde răgușit dezmierdării palmei. Ai grijă să calci cu dreptul prima dată, poate vei compensa faptul că te-ai întors. Superstițiile nu îți sunt familiare, dar de ce să riști. Învărți cheia de două ori în broască și cobori în grabă scările (12+1). Un soare rece îți zâmbește rezervat. Nu vrei să rămâi dator și îi răspunzi salutului.

Tocmai pentru că te-ai întors pentru ultima gură de cafea, semaforul te va pedepsi ținându-te de partea cealaltă a străzii exact cand autobuzul tău oprește în stație. Nu îți rămâne decât să îl aștepți pe următorul alături de alți călători, punctuali sau întărziați. Priviri somnoroase rătacesc în cautarea încheieturii mâinii stângi. Una dintre ele o întâlnește pe a ta, și într-un mod violent conștientizezi  că ești exact unde trebuie, exact când trebuie....

Nici o decizie nu e prea mică. De aceea nici una nu e cu adevărat a ta!

Mă dori

Îți simt privirea din cealaltă parte a încăperii. Are gust de cireșe. E caldă și dulce și dispare după genele foite parcă de o adiere firavă ce-ți poartă parfumul. Un soare valsează dinaintea-mi pe acorduri de primavăra. Mă sting de sete plutind în derivă pe un ocean de apă dulce.  Neîndurător supliciu.

Deschid ochii. Lipsa ta mă lovește brutal și rece în piept. Un gol inodor îmi invadează tăios întreaga ființă. Îmi trăiesc cumplita iarnă scormonind lângă trunchiul copacului. Frunze jilave rupte și reci. Cândva, de după ele mă priveau cireșele...

Pastel

Insiști să imi arăți nuanțe în culori ce le credeam definite. La ce îmi vor folosi acum când pânza geme de tonuri grele? Vom copia tabloul meu în nuanțele tale...

Strigăt

Vreau să strig, dar mi-e frica. Glasul meu ar putea ucide ecoul șoaptelor tale închise în inima mea. Până să le înteleg, sunt prizonierul lor mut. Gardian si deținut într-o închisoare ce pulsează.

86400

secunde într-o zi, în care caut cu disperare un ”de ce”. O avalanșă de întrebări care încep asemenea, însă indiferent de câte ori se repetă, în final nu au niciodată același răspuns. De ce? Nu știu... și doare. Arată-mi tu de ce iar eu voi găsi cu siguranță cum.

Întrebări fără răspunsuri exacte și explicațile lor invalide mă obosesc îngrozitor. Continui sub amenințarea zilei în care deși răspunsul e aproape, voi fi încetat să îl caut.