Te iubesc!

Oh... dar cum să nu iubești!? Iubești zâmbetul ei, iubești lacrima ei, îi iubești mersul, îi adori pasul, atât de tare îi iubești glasul, iubești tot ceea ce face...
Asta până când, într-o zi o zărești cu altcineva. Îi zâmbește, pasul o poartă departe de tine, șoptește altcuiva: ”Te iubesc!”. În acel moment universul se prăbușește peste tine. Ea e de vină!
Oare așa e? Te-a înșelat?
Dacă ai avea capacitatea să înțelegi ce s-a întâmplat, descoperi că nu ai iubit-o decât când îți zâmbea. Când lacrimile ei erau pentru tine, când pasul ei o aducea la tine. Tu, Tu, Tu. Totul se rezumă la tine. Te iubești!
Ai iubit precum îți iubești câinele, pentru că e al tău, și cu toți știm ca e greu să iubești câinele altcuiva.
Dacă ai iubi cu adevărat nu ai suferi! Dacă ai fi fost sincer de la început, nu s-ar fi ajuns aici. Suferința ta nu e decât pedeapsă pentru minciună. Ai mințit și te-ai mințit în același timp. Nu ”Te iubesc!” ci ”Mă iubesc!”. Nu poți suferi din iubire, la fel cum nu poți fi înghețat de soare. Iubește-o pentru că există! Zâmbetul ei e același, doar ca nu e al tău.

Tu de câte ori ai mințit când ai spus: ”Te iubesc!”?